Doctrina Reincarnarii interzisa cunoasterii de catre religia iudeo-crestina DE CE TEOLOGIA CREŞTINĂ RESPINGE „REÎNCARNAREA” ?

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Doctrina Reincarnarii interzisa cunoasterii de catre religia iudeo-crestina DE CE TEOLOGIA CREŞTINĂ RESPINGE „REÎNCARNAREA” ?

Mesaj  ToataRomania.ForumHit.ro la data de Mier Iul 11, 2012 4:31 pm

Doctrina Reincarnarii interzisa cunoasterii de catre religia iudeo-crestina
DE CE TEOLOGIA CREŞTINĂ RESPINGE „REÎNCARNAREA” ?

În religiile orientale cheia de boltă a credinţei religioase este „metempsihoza sufletului”. Conform acestei credinţe, sufletul călătoreşte prin lumea materială, născându-se într-un corp, apoi în altul, între timp poposind înspre odihnă pe tărâmul inefabil al spiritelor. Dumnezeu este Ţinta finală a acestui voiaj astral, precum şi Farul călăuzitor pe drumul evoluţiei spirituale.
Ignorând această viziune, religia creştină are puţine de spus despre reîncarnarea sufletului. Fiind un subiect important din punct de vedere teologic, ne întrebăm de ce nu este menţionat în Biblie, de ce nu este combătut, precum alte obiceiuri şi credinţe păgâne... De ce Mântuitorul Isus nu ne-a avertizat sub nici o formă împotriva doctrinei reîncarnării, atât de răspândite în Orient de mii de ani ? Nici o nouă teorie despre nemurire nu ar fi putut face abstracţie de ea, fie şi numai pentru a o critica... Fără a încerca să răspundă la aceste „speculaţii”, teologii creştini îşi menţin părerile rigide, avându-şi originea în istoria timpurie a creştinismului.La începutul Erei Noastre credincioşii erau mult mai înclinaţi să dea crezare conceptului reîncarnării spiritului. Nu din naivitate, ci ascultând predicile unor mari învăţaţi ai timpului. Principalul responsabil cu răsturnarea acestui curent ideologic nu a fost un om al Bisericii, ci un împărat puternic şi plin de ambiţii lumeşti, Justinian al Bizanţului. La acea dată Imperiul Roman era divizat în două părţi, una cu capitala la Roma, cealaltă la Constantinopole. Abia se încheiase Bătălia pentru Italia, când armata împăratului bizantin distrusese Imperiul Ostrogot în lupta de la Taginae. Justinian era în culmea gloriei.Este anul 553 D.C. Împăratul îi cere Papei Vigilius (ţinut forţat de mult timp la Constantinopole) să convoace o mare adunare a Bisericilor creştine din toate teritoriile Imperiului. Pe fondul disensiunilor mai vechi dintre Papă şi perechea imperială şi întrucât Prea-Fericitul insistă să fie chemaţi cât mai mulţi reprezentanţi ai episcopilor din Est şi Vest, amânând astfel întâlnirea, Justinian convoacă el însuşi Conciliul Ecumenic (al cincilea de la decretarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Bizantin, la Niceea, în anul 325 D.C. şi al doilea ţinut la Constantinopole). Adunarea, deşi numeroasă, nu este reprezentativă. Cu excepţia Papei Vigilius nici un episcop din Vest nu este prezent. În plus, Justinian are grijă să cheme mulţi clerici dintre cei obedienţi ai poruncilor imperiale. Ca un gest de protest, Întâi-Stătătorul Bisericii de Apus nu asistă la lucrările Conciliului. Lucrările se ţin timp de câteva săptămâni într-o atmosferă tensionată, încheindu-se cu un text votat şi semnat de cei prezenţi şi de împăratul Justinian, dar nu şi de Papă. Astfel, împăratul îşi întărea puterea politică pe care i-o da simbioza cu Biserica oficială, într-un peisaj creştin cu nenumărate secte în permanente controverse teologice.
În el este vorba de tranşarea controversei „celor trei capitole”, prin care trei cărturari creştini sunt condamnaţi ca eretici. Dar mai este ceva foarte grav pentru evoluţia ulterioară a omenirii : condamnarea ca blasfemie a învăţăturilor lui Origen.
Origen (185 - 254 D.C.) fusese unul dintre cei mai proeminenţi Părinţi ai Bisericii Creştine originare, un prolific exeget al scripturilor biblice şi martir al credinţei. El vorbise răspicat şi în termeni inconfundabili despre pre-existenţa sufletului înainte de naştere:
„Dumnezeu a modelat din aceeaşi esenţă spirituală, precum olarul din acelaşi lut, unele persoane onorabile şi altele neonorabile pe baza meritelor lor anterioare.” (De Principiis - Cartea III, cap. I, 21)
„...în legătură cu cei doi fraţi nu mi se pare a fi o nedreptate divină aceea că s-a spus înainte ca ei să se nască "cel mai în vârstă îl va sluji pe cel mai tânăr", dacă ne dăm seama că Iacob merita dragostea Domnului ca răsplată pentru viaţa sa anterioară... Aceeaşi măsură se aplică tuturor, pentru că dreptatea Creatorului este în toate. Deci fiecare fiinţă poartă cauzele diferenţierii în sine, dinaintea naşterii în trup.” (De Principiis - Cartea II, cap. IX, 7)
„Nu vi se pare mai de bun-simţ că fiecare suflet, din motive misterioase - şi acum vorbesc în acord cu opiniile lui Pitagora, Plato şi Empedocle - intră în corpul său uman fiind influenţat de faptele sale trecute ? ” (Contra Celsum, Cap.XXXII)
La cel de-al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopole se decretează „Anatema împotriva lui Origen” – prin vot. Iată câteva dintre punctele doctrinei lui Origen ce sunt respinse ca erezii :
1. Pre-existenţa sufletelor înainte de a lua trup de carne ;
2. Oamenii pot deveni, după moarte, îngeri sau demoni ;
3. Corpul înviat al lui Cristos era din materie eterică şi în formă de sferă, precum vor fi corpurile tuturor celor înviaţi după moarte ;
4. La Judecata de Apoi nu mai există materie grosieră, lăsând loc numai spiritului :
5. Pedeapsa sufletelor păcătoase după moarte nu este veşnică.
Ce mult ar fi însemnat pentru avântul spiritualităţii întregii planete ca aceste adevăruri să fie adoptate oficial de religia creştină şi nu considerate incomode ...! Ele ar fi orientat mentalitatea occidentală încă de pe atunci către înţelegerea şi acceptarea incomodei, dar justei legi cosmice a reîncarnării.
În fine, prin intrigi neelucidate de istorici, Papa Vigilius este forţat să semneze actul şi i se permite să plece. Moare pe drumul de întoarcere către Roma. Biserica acceptă validitatea anatemei, care devine o dogmă neschimbată timp de aproape 1500 ani.
Ce să mai adăugăm la această poveste tristă, dar adevărată ? Cel mult, o concluzie de bun-simţ : reprimarea învăţăturii despre pre-existenţa şi reîncarnarea sufletului nu are autoritate ecleziastică şi divină, ci este o farsă a istoriei. Este un fapt împlinit, pe care teologia creştină nu a mai avut îndrăzneala să-l conteste făţiş. Ştim însă că timpul este cel mai dur chirurg. El extirpă fără milă toate tumorile din gândirea omenească, atunci când vine sorocul pentru regenerarea credinţei.
Atitudinea crestina fata de reincarnare:
"Prin urmare, nu gasim nici o cale de a impaca crestinismul cu reincarnarea. Nu exista nici o dovada in acest sens, oricat s-ar cauta. Este extrem de nociv pentru un crestin, botezat in numele lui Hristos, sa creada in aceasta filosofie religioasa, ce expune persoana,pasivitatii si impersonalismului. Pentru ca atat asa-numitii "guru", cat si adeptii lor, hulind cele ce nu cunosc si nu le traiesc si parasind calea cea dreapta, vor pieri in ratacirea lor."
De cand o fi religia crestina, in special cea ortodoxa adevarata cale nu stiu, poate ma va lumina vreun intelep de preot care sustine aceste ineptii ca si instigarea la crime a lui yahwe, pt ca acel preot o spun cu toata seriozitatea ca are anumite probleme, insa e treaba sa...
Acum fac un joc: vine un crestin ortodox si zice, asta e adevarata cale, apoi vine un catolic zice, asta e adevarata cale, apoi un adventist, apoi un musulman, de ce toate aceste divizarii ale unei bisericii??? pt ca insasi biblia e o contradictie, unii o sustin cu argumentele lor, iar cum spunea Asimov: "citita cum trebuie biblia reprezinta cea mai puternica forta de ateism" cam asa si ei, pt ca o Biserica Divizata nu mai este Biserica, fiecare adept pretinzand ca, calea sa este unica spre mantuire, mantuire de cine??? eu cred ca adevarata cale e cea interioara, nu preotii care fac bani de pe urma oamenilor si de pe urma naivitatii lor, nu vreau sa se supere nimeni pe mine, dar asta-i adevaru...
Bun sa revin la reincarnare:
Voi adauga niste doctrine sustine de mult intelepti ai antichitati, si nu slujitori ai inchisorii mentale si anume religiei:
1. Trasaturile doctrinei despre transmigratia sufletelor
In India traditionala credinta in renasterile succesive apare ca ceva, intr-un fel, subinteles. Aceasta inseamna ca ea nu este niciodata rezultatul unui efort de gandire sau de cautare spirituala, ci se infatiseaza ca opusul unei atitudini imbratisate in mod constient si liber, cu titlu personal, de cineva anume.
Oamenii sunt crescuti in aceasta credinta cu care se obisnuiesc de la cea mai frageda varsta, asa incat ideea de a o pune la indoiala le ramane straina tot timpul vietii. De fapt, pentru ei, este vorba mai mult de o certitudine sensibila decat de un articol de credinta. Hindusii, jainii, budhistii si sikhistii nu "cred" in transmigratie in felul in care crestinii cred in invierea cu trupul. Ei par sa aiba, in aceasta privinta, o adevarata perceptie, vie si intensa, in ciuda obscuritatii sale. Ei simt "greutatea" acumulata a vietilor anterioare apasandu-le pe umeri, dar nu vor cauta niciodata indicii, semne sau dovezi.
O alta trasatura a transmigratiei sufletelor este caracterul esential etic al mecanismului caruia i se supune. Este vorba despre legea karman. Karman, care denumea initial actul ritual, a ajuns sa fie aplicat oricarui comportament uman caracterizat in functie de bine sau de rau, mai exact, in functie de supunerea sau nesupunerea fata de o ordine dreapta a lucrurilor - dharma.
Cum exista o legatura certa intre ierarhia conditiilor sociale si cea a satisfactiilor pe care fiintele umane le pot astepta de la existenta, principiul karman se va exprima, in primul rand, prin renasteri mai mult sau mai putin nobile ori mai mult sau mai putin josnice, in functie de calitatea etica globala a faptelor si actelor savarsite pe parcursul vietii sau vietilor anterioare.
E de la sine inteles ca un asemenea principiu inabusa din fasa orice protest sau revendicare sociala si contribuie din plin la intarirea ordinii castelor in hinduism. In plus, eliminand disputa cu privire la "cel ce sufera pe drept", acest principiu ii impiedica pe indieni sa-si puna spinoasa problema a raului, care-i pune in dificultate pe europeni.Trebuie avut in vedere ca doctrina samsara nu se refera numai la fiintele vii, ci ea se extinde la dimensiunile intregului cosmos, pe o imensa "scara" a "fiintelor", omenirea reprezentand doar sectorul mijlociu. Deasupra omenirii se gasesc nenumarate fiinte superioare, adica multimea fara de numar a demonilor, geniilor, zeilor si zeitelor, care formeaza panteonul mitologiei hinduse. Dedesubtul omenirii se afla animalele, plantele si mineralele. In functie de propriul karman este posibil sa te inalti la nivelul zeilor sau sa cazi in mizeria si anonimatul creaturilor celor mai neinsemnate. Natura umana este singura dintre naturile reincarnate in care sufletele pot actiona pentru a-si alege viitorul intr-un sens sau altul. "Deasupra omenirii" zeii sunt prea cufundati in placerile paradisiace pentru a-si dori sa-si transforme destinul, "dedesubtul omenirii" fiintele sunt prea indobitocite pentru a mai putea deosebi binele de rau. Prin urmare, omul isi poate imbunatati soarta in renasterea viitoare, daca isi indeplineste cu grija propria dharma pe parcursul acestei vieti.Scopul principal este atingerea starii de eliberare, adica starii care a depasit karman si samsara, o stare transcendenta, imposibil de imaginat, care nu poate fi exprimata decat in termeni negativi: incetarea definitiva a ciclului nesfarsit de renasteri. Faima celor care se retrag din lume (precum yogi, rsi, sadhu) este strict legata de atitudinea esentialmente negativa pe care acestia o imbratiseaza in ceea ce priveste transmigratia.
2. Inceputurile doctrinei despre transmigratia sufletelor
Desi, din Upanisade, se intelege ca doctrina despre transmigratia sufletelor ar fi existat din timpul Vedelor, in nici un text vedic nu este atestata clar. Exista doar texte vedice care sunt luate in considerare ca texte ce ar avansa ideea transmigratiei.
Astfel avem:
1. Rg-Veda 4.26.1: "Cunoscand acestea Vamadeva a inceput: Eu am fost Manu si Surya". Vamadeva este numele unui rsi caruia i se atribuia majoritatea imnelor din cartea a patra din Rg-Veda. In contextul originar, cuvintele apartin zeului Indra, care isi afirma conditia de cosmocrator. In virtutea unei viziuni inspirate, Vamadeva s-ar fi cunoscut pe sine ca Brahman si, astfel, ca Brahman, a putut vedea nasterile anterioare ca Manu si Surya.
2. Rg-Veda 4.27.1: "In trupul mamei inca zabovind, am cunoscut toate nasterile acestor zei, care ma tineau prins intr-o suta de fortarete de fier. Dar ca un soim, in zbor iute, am fugit de acolo". Dupa traditia indiana este vorba mai intai de o nastere in calitate de copil, o nastere prin educatie si urmeaza o a treia nastere dupa moarte. Citatul acesta poate avea un sens, in contextul exprimat mai sus, daca prin soim se intelege sufletul, iar prin fortarete de fier corpurile strabatute de el.
Daca in textele Brahmanas se afla premisele recompenselor si pedepselor in lumea de dincolo, in locul reprezentarilor vedice despre o fericire nediferentiata, in Upanisade gasim texte care afirma clar doctrina samsara.
Textul de inceput al doctrinei samsara se gaseste in Brhadaranyaka-Upanisad 6.2.1-16 si este repetat, cu mici modificari, in Chandogya-Upanisad 5.3.1-10.10. Redam textul in rezumat:
"Stii cum se duc, pierind, fiintele pe cai deosebite? Stii cum se inapoiaza in alta lume? Stii cum de nu se umple lumea cealalta atat de multi fiind cei care pier necontenit? Stii, insa, dupa al catelea prinos apele, prinzand glas omenesc, se scoala si vorbesc? Stii insa intrarea pe drumul care duce la zei sau pe cel care duce la strabuni, in urma caror fapte se intra pe drumul care duce la zei sau pe cel care duce la strabuni?" (6.2.1-2)
"Cei care stiu astfel si acestia care, in padure, mediteaza la credinta si adevar (satya), trec in flacara. Din flacara in zi, din zi in luna crescatoare, din luna crescatoare in cele sase luni cat merge soarele spre miazanoapte, din lunile acestea in lumea zeilor, din lumea zeilor in soare si din soare in preajma fulgerului. Intampinandu-i un om (purusa) care-i faptura gandului (manas) ii calauzeste pe cei din preajma fulgerului pana la lumile lui Brahman. In lumile lui Brahman ei locuiesc dincolo de departari. Pentru ei nu exista intoarcere inapoi. Iar cei care cuceresc lumile prin sacrificiu, pomeniri si asceza (tapas), trec in fum. Din fum in noapte, din noapte in luna descrescatoare, din luna descrescatoare in cele sase luni cat merge soarele spre miazazi din lumile acestea in lumea strabunilor si din lumea strabunilor in luna. Ajungand in luna ei se prefac in hrana. Iar acolo, intocmai ca pe regele Soma, ii mananca zeii si pe ei. Cand ispravesc si cu aceasta, atunci intra de-a dreptul in spatiu. Din spatiu in aer (vayu), din aer in ploaie si din ploaie in pamant. Ajungand in pamant, ei se prefac in hrana. Sunt inca o data adusi drept ofranda in focul omului (purusa). Dupa aceea se nasc in focul femeii. Reinaltandu-se catre lumi, ei urmeaza mai departe aceeasi rotire. Iar cei care nu stiu aceste doua drumuri devin gaze, fluturi si neamul celor ce musca " (6.2.15-16).
Textul sustine o dubla recompensa: o data prin rasplata si pedeapsa in lumea de dincolo, apoi, inca o data prin renastere pe pamant.
Pentru a intelege mai bine inceputul doctrinei samsar a e nevoie sa revenim si la textul din Brhadaranyaka-Upanisad 3.2.13-14:
"Yajnavalkya - a spus el - cand glasul (vac) omului mort patrunde in foc, suflul (Prana) in aer, ochiul in soare, gandul (manas) in luna, urechea in zari, trupul in pamant, sinele (atman) in spatiu, parul de pe trup in ierburi, parul de pe cap in copaci, iar sangele si samanta coboara in ape, ce se intampla atunci cu omul? Aceasta o vom sti numai noi, dar nu aici in fata lumii. Departandu-se cei doi au stat de vorba. De-au grait despre ceva, numai despre fapta (kartnan) au grait; si de-au preamarit ceva, numai fapta aupreamarit-o. Intr-adevar devii bun prin fapta buna si rau prin cea rea".
Comparand textul acesta cu textul din Brhadaranyaka-Upanisad 4.4.5-6, avem o imagine completa a recompensei si pedepsei eliberarii si transmigratiei:
"Omul (purusa) este rodul dorintei; precum ii este dorinta, astfel ii este si stradania; precum ii este stradania, astfel si fapta cefaptuieste; fapta cefaptuieste este si cea din care se infrupta".
Prin urmare, pe fundalul unor corespondete intre om si cosmos, in spiritul explicarii Brahmanelor, Yajnavalkya formuleaza teoria actului (faptei) ca determinant al conditiei intr-o existenta viitoare, subliniind caracterul esoteric al acestei teorii. In felul acesta sufletul se leapada de trup si isi faureste o forma mai noua, mai frumoasa:
"Precum o mestera in broderii, plasand firele de la o broderie, coase o alta forma mai noua si mai frumoasa, tot astfel sinele (atman), lepadandu-se de trup si alungand nestiinta isi faureste o alta forma mai noua si mai frumoasa, de strabun, de Gandharva, de zeu, de Prajapati, de Brahman sau de alte fiinte".
Asadar, invatatura Yajnavalkya cuprinde o simpla recompensa prin renastere in lumea empirica, recompensa prin transmigratia sufletului.
3. Temeiurile doctrinei despre transmigratia sufletelor
Daca in Upanisade doctrina despre transmigratia sufletelor apare ca o taina, ca ceva nou ce nu trebuie profanat, in textele ulterioare ea va fi cunoscuta prin scolile hinduse, jaine si budhiste ale vremii, insa totdeauna strans legata de doctrina karman. Un text concludent in acest sens avem in Katha-Upanisad 5.7:
"In pantecele mamei intra unul, incarnandu-se intr-un trup, altul se duce intr-o planta, fiecare dupa fapta, fiecare dupa stiinta".
Scolile hinduse clasice care s-au preocupat de dezvoltarea doctrinei samsara, in legatura cu doctrina privind starea de eliberare, au fost Samkhya si Vedanta.
Scoala Samkhya propaga eliberarea prin cunoasterea metafizica, sprijinindu-se pe realitatea cunoasterii ultime. Prakrti e antrenata instinctiv in slujirea lui purusa si activeaza pentru eliberarea lui. Intelectul (budhi) fiind cea mai perfecta manifestare a lui prakrti ajuta, prin posibilitatile lui dinamice, la procesul eliberarii.
Cand apare acea "desteptare"prin "intelegerea de sine", intelectul si toate celelalte elemente psihice, care au fost fals atribuite lui purusa, se retrag, se desprind de purusa si reintra in prakrti. In cazul "nedesteptarii" sufletul se reincarneaza. Venirea in fiinta a oricaruia si intrarea in samsara este insotita de avidya -necunoasterea adevaratei realitati.
Pentru a elimina ciclul renasterilor, Samkhya-Yoga recomanda meditatia pana la realizarea suprema, adica eliberarea de existenta. Atat timp cat este pastrat nucleul central al existentei, orice realizare cade sub incidenta placut-neplacut ramanand sub domeniul durerii si al renasterilor. Samsara este vazuta ca o sclavie fata de propria minte. Daca la incetarea vietii prezente mai exista inca reziduuri karman (karmasaya), exista inca destin, iar acesta determina reincarnarea, nasterea in samsara.
Scoala Vedanta admite o evolutie gradata a fiecarui suflet, care e potential divin si care creste trecand prin diferite vieti si forme de viata variate, intotdeauna culegand rezultatele faptelor proprii pana se castiga perfectiunea. Seria de vieti este determinata de karman:
"Dupa cum olarul formeaza tot ce vrea dintr-un bulgare de lut, tot astfel omul are parte numai de acea soarta pe care si-a pregatit-o singur pin fapta sa. Dupa cum lumina si umbra sunt vesnic legate strans una de alta, tot asa e strans legata si fapta de faptuitor prin tot ce a savarsit el singur".
De aceea sufletul trebuie sa treaca prin nenumarate corpuri, calatorind mereu prin forme superioare sau inferioare, potrivit faptelor. Sufletul are de suportat numai urmarile propriilor sale fapte. El este purtat pe oceanul de renasteri in voia unei puteri pe care el singur a pus-o in miscare, dar impotriva careia nu se mai poate lupta, fiindca actiunea acestei puteri atarna de faptele savarsite in trecut. Pe acestea sufletul nu le poate schimba.
Bhagavad-Gita, desi incearca rezolvarea realista si pragmatica a doctrinei karman, ce perpetueaza transmigratia, prin karman-yoga, arata ca faptele sunt necesare pentru ca sunt efecte ale existentei empirice. Insa solutia eliberarii prin dezinteres fata de rodul faptei dezvaluie o nesiguranta in evaluarea doctrinei. Desi se cer fapte dezinteresate, Bhagavad-Gita nu arata mijloacele prin care se pot rupe lanturile karman. Singura solutie ramane yoga: "Oamenii care nu cred in aceasta lege (yoga) reiau calea mortii si a renasterii (samsara)".
Dupa doctrina jaina, karman e o materie fina si fluida care determina transmigratia pana la eliberare. Starea de eliberare poate fi atinsa prin respectarea celor cinci principii morale - ahimsa, satya, brahmacarya, aparigraha - si prin meditatia yoga.
Invatatura despre samsara are o insemnatate deosebita si in buddhism si este legata de doctma dukkha (suferinta) si karman. Datorita existentei renasterilor dupa moarte, dukkha si efectele sale complementare nu se limiteaza la viata prezenta, ci continua si dincolo de moarte. De aceea sfaturile pe care le-a dat Budha pentru a pune capat suferintei si cauzelor ei sunt menite sa opreasca fluxul viitoarelor renasteri. A cunoaste "mecanismul" renasterilor este un lucru necesar.
Discipolul buddhist, progresand in ceea ce priveste capacitatile sale interioare spre starea de arhat, va capata "cele trei cunoasteri", intre care primele doua au legatura cu renasterea: cunoasterea care ne permite sa constatam ca oamenii mor si renasc mereu si cunoasterea care va permite aducerea aminte de vietile anterioare.
Renasterea, in buddhism, se bazeaza simultan pe samsara si pe doctrina anatman, care neaga categoric existenta unui sine permanent transmigrant dintr-o viata in alta. Contrar unor invatatori contemporani cu Buddha, ciclul renasterilor nu inseamna nici purificare, nici progres spre starea de eliberare, ci renasterea reprezinta un mare risc si de aceea trebuie sa se urmareasca cat mai curand atingerea starii de eliberare (nirvana), adica incetarea lui dukkha.
Sikhismul, propagand supunerea persoanei umane fata de divinitate, considera ca existenta pamanteasca a omului este supusa ciclului samsara determinat de karman si de avidya - necunoasterea propriei sale identitati.
Atat timp cat omul crede in existenta personala, separata de divinitate, identificandu-se cu elementele tranzitorii ale trupului si ale materiei si, in virtutea acestei constiinte, savarseste fapte, el se afla in necunoastere si e supus reincarnarii. Pentru a depasi aceasta stare trebuie sa ajunga la cunoasterea divinitatii si la cunoasterea adevaratei sale identitati. La cunoasterea divinitatii nu se ajunge numai prin efort propriu, ci e darul divinitatii, al carei nume trebuie sa-l repete la nesfarsit.
4. Semnificatia filosofica a doctrinei samsara
Intrebarea de la care porneste doctrina samsara este: "Ce se alege din om dupa moarte?". Conform acestei doctrine omul este vazut ca o planta care se naste, se dezvolta si moare, dar nu complet. Dupa cum dintr-o planta ramane samanta, tot asa, dupa moartea omului, raman faptele ca o samanta, care, semanate din nou in imperiul ignorantei, produc o noua existenta. Fiecare curs al unei vieti, este, pe de o parte, cu toate faptele si suferintele sale, urmarea inevitabila a faptelor dintr-o nastere aneterioara si, pe de alta parte, conditioneaza, prin faptele din acest curs al vietii, o viata imediat urmatoare.
Intrebarea centrala privind temeiul transmigratiei este: daca sufletul individual (atman), pe langa cel suprem, este o pura aparenta, cum de ajunge eliberatul, preafericitul suflet suprem sa asume aceasta aparenta si, ca suflet individual, abatut de la adevarata sa esenta, sa devina legat, sa rataceasca si sa sufere? Raspunsurile date de Upanisade nu sunt hotarate.
In Prasna-Upanisad se da raspuns la intrebarea de unde apare sufletul individual si cum intra el in trup: "Din Atman (sufletul suprem) ia fiinta Prana (sufletul individual); ca umbra de la om, tot asa se intinde acesta din urma de la el. Iar el intra in acest trup".
Un alt raspuns ni se da in Maitrayana-Upanisad, folosindu-se terminologia ce domina in dotrina Samkhya: "Atman-ul nemuritor continua sa existe preum picatura de apa pe floarea de lotus. Acest Atman este coplesit totusi de gunas ale lui Prakrti. Datorita acestei coplesiri el ajunge la o stare de ameteala incat el nu-l mai recunoaste pe sublimul, sacrul creator aflat in el insusi, ci, antrenat de curentul gunas si pangarit, el devine nestatornic, sovaielnic, frant, jinduitor, lipsit de concentrare, si, decaland in iluzie, el isi inchipuie "eu sunt acesta" si se leaga pe sine insusi prin sine insusi, precum o pasare in plasa".
Eliberarea lui atman din corp este comparata cu o pasare migratoare (hamsa) sau cu o roata. Ca si o pasare migratoare, atman "zboara" din corp in corp fara sa se stabileasca definitiv intr-un loc: "Prana trage inainte sprijinindu-sepe Apana, iar Apana trage inapoi spijinindu-se pe Prana; asa cum pasarea trage firul cu care este legata, sufletul trage inainte, dar este adus inapoi cu acelasi fir".
Roata, cu paletele sale ca forme de existenta, se invarte continuu sub caderea apei, pana cand intervine ceva sa opreasca apa: "Copilul apuca sanul mamei si este fericit: este acelasi san care l-a hranit intr-o viata anterioara; cea care a fost mama este acum sotie, iar sotia, maine, va fi la randu-i mama; cel ce a fost tata este astazi fiu, si fiul, maine, va fi tata, va fi tata la randu-i; astfel, printr-o greseala a samsarei, oamenii sunt ca intr-o roata hidraulica".
Eliberarea nu trebuie privita ca o devenire intru ceva, ce mai inainte nu era. Mai intai, deoarece in cercul fenomenelor metafizice, caruia ii apartine eliberarea, nu exista absolut nici o devenire, ci numai o fiinta.
Cauzalitatea stapaneste tot finitul fara exceptie, insa nu ceea ce se afla deasupra sau, precum eliberarea, conduce deasupra. Dar, tocmai din acest motiv eliberarea nu poate fi o devenire a ceea ce nu exista mai inainte, caci atunci n-ar putea fi suma tuturor celor mai bune. Caci tot devenitul este trecator: ceea ce din nimic a devenit ceva, poate sa se intoarca din acel ceva in nimicul sau; ceea ce a inaltat valul acesta il poate inghiti din nou.
Asadar, eliberarea nu este o geneza propriu-zisa, ci numai constientizarea a ceva prezent dintotdeauna, insa pana atunci ascuns noua. Eliberarea nu este efectuata prin recunoasterea lui atman, ci ea consta in aceasta recunoastere. Ea nu este o urmare a faptului de a-l sti pe atman, ci a-l sti pe atman este deja cu totul si pe deplin eliberarea. Cine se stie pe sine ca atman, ca principiu al tuturor lucrurilor, acela este tocmai prin aceasta liber de orice dorinta, caci el stie totul in sine, nimic in afara de sine, ca inca el ar mai putea dori.
Credinta in trecerea sufletului dupa moarte nu numai intr-o alta lume, dar si in alte corpuri umane din aceasta lume, nu este neobisnuita si a avut, in mod evident, o origine independenta in diferite tari si in diferite epoci. Diverse triburi de indieni nord-americani credeau ca sufletul care anima trupul unui copil este sufletul unei persoane decedate. Se stie ca unii dintre sclavii negri, trecuti peste ocean, s-au sinucis ca sa poata trai din nou pe pamantul lor natal. Aborigenii din Australia socotesc ca oamenii albi sunt numele sau fantomele propriilor lor morti.
Cezar a relatat ca druizii insuflau convingerea ca:
"sufletul nu piere, ci, dupa moarte trece dintr-un corp in altul; dupa ei, aceasta credinta e un foarte bun stimulent pentru curaj, deoarece inlatura teama de moarte".
Grecii au fost singurii in Europa care, in antichitate, au propagat doctrina transmigratiei prin orfici sipithagoreici.
Pentru orfici sufletul era o esenta divina incuiata in trup ca intr-o inchisoare. Aceasta esenta supravietuieste mortii trupesti si primeste rasplata in viata de dupa moarte in functie de comportarea pamanteasca, dar se reincarneaza mai tarziu intr-un corp uman sau animal pentru a continua ceea ce anumite documente orfice numesc "roata" sau "ciclul".
Scopul final al vietii umane este eliberarea din acest ciclu obositor al reincarnarilor si realizarea statutului divin. Reincarnarile succesive sunt vazute ca o perioada de purificare, iar pamantenii pot scurta aceasta perioada ducand o viata "orfica". Ideea aceasta, ca trupul este materie rea, iar sufletul este incarcerat in trup au sustinut-o gnosticii si maniheii.
Pithagoreicii propagau doctrina despre transmigratia sufletului inca pornind de la intemeietorul scolii. Se crede ca Pithagora propaga urmatoarele invataturi: "Intai, ca sufletul este nemuritor si ca se preface in alte feluri de vietuitoare; apoi, ca tot ce intr-o existenta se naste potrivit unor perioade ciclice si ca nimic nu este cu totul nou; iarasi, cape toate fapturile insufletite trebuie sa le consideram fiinte pe care le uneste inrudirea".
Platon s-a exprimat in felul urmator: "Sufletul omului este nemuritor, uneori el paraseste viata, noi zicem "moare", alteori se reintoarce la ea, niciodata insa nu piere. Asadar nu exista lucru pe care sufletul sa nu-l fi invatat, pentru ca este nemuritor si de mai multe ori nascut".
Privite cu atentie aceste doctrine, vedem ca nici viziune lui Pithagora, nici a lui Platon despre transmigratie nu sunt comune cu doctrina indiana. Ele sunt doar conceptii filosofice, nu doctrina acceptata de toti oamenii.
Literatura evreiasca esoterica a acceptat metempsihoza. Filon din Alexandria, cel mai important reprezentant al iudaismului elenistic, este de acord cu aceasta doctrina. Pentru el scopul vietii umane era incercarea de a se elibera din trupul simturilor pentru a facilita intoarcerea sufletului la conditia sa originara divina.
Kabbalah este destul de clara in sustinerea doctrinei despre metempsihoza, fiind considerata ca o pedeapsa pentru pacatele existentelor anterioare. Scrierile kabbalistice tarzii au extins renasterile viitoare si in lumea animalelor, plantelor, pietrelor si metalelor.
Iustin Martirul (a trait intre 100-165)
Iustin Martirul a fost unul dintre primii parinti ai bisericii crestine. Adesea el este citat ca fiind un “foarte timpuriu sustinator crestin al reincarnarii”. Cu referire la al IV-lea capitol al “Dialogului cu Trypho” al lui Iustin adeptii reincarnarii afirma ca “acesta a invatat ca sufletele oamenilor locuiesc in mai mult decat un singur trup in timpul perindarii lor pamantesti”. Dar ce spune de fapt Iustin? El infatiseaza un dialog in care discuta cu Trypho problema reincarnarii, iar la sfarsitul acestei discutii dialogul se incheie dupa cum urmeaza (cu mentiunea ca Iustin vorbeste la persoana I-a, iar despre Trypho se vorbeste la persoana a II-a; Trypho era un evreu cu care a purtat numeroase dispute; Trypho este cel ce vorbeste primul):
“De aceea, sufletele nu-l vad pe Dumnezeu si nici nu migreaza (stramuta) in alte trupuri, caci ele ar sti ca sunt astfel pedepsite si le-ar fi frica dupa aceea sa savarseasca chiar si cele mai neinsemnate pacate. Dar ca ele il pot percepe pe Dumnezeu ca exista si ca neprihanirea si sfintenia merita respectate, pot de asemenea sa fiu de acord cu tine”, a spus el.
“Ai dreptate”, i-am raspuns eu.
Clement din Alexandria (a trait intre 155-200)
Un alt parinte al bisericii crestine care este adesea citat pentru a se pretinde ca reincarnarea a fost sustinuta de biserica este Clement din Alexandria, mentiunea acestuia facandu-se pe baza afirmatiei sale din primul capitol al “Indemnurilor sale catre pagani” care se reda dupa cum urmeaza: “mai inainte ca sa fie lumea, noi eram”. In cel mai fericit caz aceasta afirmatie poate fi interpretata (separat de contextul ei) ca sustinand pre-existenta sufletului. De fapt, luata in contextul ei afirmatia lui Clement nici macar asa ceva nu sugereaza. Mai degraba el afirma pre-existenta lui Isus Hristos ca Logos (Cuvant), precunoasterea lui Dumnezeu, cat si planul Sau de a ne crea si a ne iubi mai inainte de creatie:
“Caci inainte de intemeierea lumii, noi eram, fiind destinati sa ne gasim in El, existand mai de dinainte inaintea ochilor lui Dumnezeu, noi creaturile rationale ale Cuvantului lui Dumnezeu caruia ii datoram existenta noastra, caci “la inceput era Cuvantul.”
Mai observati ca Clement isi califica cu grija afirmatia ca noi am fi existat mai dinainte cu cuvintele “inaintea ochilor lui Dumnezeu”, insemnand mai degraba ca “pre-existenta” noastra a fost o idee in mintea lui Dumnezeu, nu neaparat o realitate substantiala, tangibila.
Origen (a trait intre 185-254)
Fara discutie se poate spune despre Origen ca a fost unul dintre cei mai straluciti si ingeniosi teologi ai bisericii crestine primare. Cu toate acestea el a ajuns sa aibe o faima proasta tocmai datorita speculatiilor sale teologice. El este parintele bisericii cel mai adesea citat de catre adeptii reincarnarii ca sustinand doctrina lor. Un pasaj care este citat frecvent ar fi urmatorul. El provine din scrierea lui Origen “Impotriva lui Celsus” si aici este redat asa cum este citat de promotorii reincarnarii pe nume Head si Cranston:
“Sau, este mai in conformitate cu ratiunea ca fiecare suflet, din anumite motive misterioase (vorbesc acum dupa opinia lui Pitagora si Plato, si Empedocles, pe care Celsus il citeaza frecvent pe nume), sa intre intr-un trup si sa ajunga acolo dupa greselile si faptele sale de dinainte? De aceea, este probabil ca acest suflet, caruia ii sunt acordate mai multe beneficii in urma resedintei lui (anterioare) intr-un trup decat acela al multor oameni (pentru a evita prejudecata nu spun “toti”), are nevoie de un trup mai bun, nu doar superior altora, dar si sa fie investit cu toate calitatile cuvenite.”
Ulterior in acelasi tratat despre reincarnare Origen a facut urmatorul comentariu:
“Insa asupra acestor subiecte se pot spune multe lucruri intelepte, cum ar fi cele ce urmeaza: ‘Este bine sa tii ascuns secretul unui rege”. Pentru ca doctrina venirii sufletelor in trup sa nu fie expusa inaintea intelegerii populare si nici ceea ce este sfant sa nu fie aruncat la caini, si nici margaritarele sa nu fie aruncate inaintea porcilor.”
In acea lucrare Origen se lansa intr-o discutie detailata a stramutarii sufletelor dintr-un trup in altul demonstrand ca este contrara invataturii biblice a judecatii de la sfarsitul veacurilor, si ca in plus, Ioan Botezatorul nu avea “sufletul”, ci “duhul si puterea” lui Ilie (vezi, Luca 1:17)28. Nu se poate concepe o afirmatie mai limpede de atat in respingerea doctrinei reincarnarii.
Ieronim (a trait intre 345-419) marele nemernic care a introdus religia iudeo-crestina in Europa prin traduceri gresite
Asa cum tocmai am vazut, Ieronim l-a condamnat pe Origen ca eretic in parte datorita pretinselor sale inclinatii fata de reincarnare. De aceea, este surprinzator sa aflam ca mai multi adepti ai reincarnarii pretind ca insusi Ieronim ar fi crezut in reincarnare! Unul dintre acestia a citat tocmai scrisoarea lui Ieronim catre Avitus ca dovada, chiar scrisoarea prin care acesta l-a condamnat pe Origen ca ar crede in reincarnare!
Alti adepti ai reincarnarii i-au atribuit lui Ieronim urmatorul pasaj din scrisoarea sa lui Demetrius:
“Doctrina stramutarii sufletelor a fost invatata din vremuri stravechi unui numar restrans de oameni ca adevar traditional care nu trebuia sa fie divulgat.”
Insa o cercetare a acestei scrisori nu dezvaluie nicio afirmatie de acest fel. In schimb, il vedem din nou pe Ieronim condamnand inca odata doctrina ca fiind “o invatatura pagana si daunatoare” care “se strecoara pe furis ca o vipera in gaura ei.”
Eh da ce sa zica si acest salbatic Ieronim, ca este pagan tot ce e in afara biblie, iar ei sunt adevarata cale de mantuire, o mantuire care a manipulat si a omorat prin inchizitie si cruciade mii si mii de oamenii
Cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole
Leslie Weatherhead a pretins ca reincarnarea “a fost acceptata in biserica primara pentru primii cinci sute de ani de existenta. Doar in anul 553, cel de-al doilea Conciliu al Constantinopolelui a respins-o si atunci numai cu o mica majoritate.” Multi din cei ce sustin reincarnarea spun ca acest conciliu s-a intrunit la porunca imparatului roman Iustinian cu scopul precis de a condamna reincarnarea si de a sterge din Biblie orice referiri la aceasta.
La acel conciliu sau poate la un altul s-a lansat o lista de “anateme”, sau condamnari a mai multor idei printre care era si cea a pre-existentei sufletelor (asa cum a fost enuntata de Origen si de unii dintre urmasii sai), dar nu s-a facut nici o mentiune a reincarnarii care, in mod evident, nici macar nu constituia o problema la ordinea zilei.
Dupa atata doctrina vreau sa prezint si eu un citat din biblie ca toti preotii si evanghelistii se enerveaza vazandu-l si-i dau o interpretare cu totu alta fata de cea ce el metaforic explic si anume:
1. Pilda orbului din nastere:
Ioan, cap. 9
vers. 2: "Si ucenicii lui l-au intrebat, zicand: invatatorule, cine a pacatuit ACESTA sau PARINTII LUI, de s-a nascut orb?"
vers. 3: "Isus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui dumnezeu."
2. Reincarnarea lui Ilie in Apostolul Ioan
Matei, cap. 17
vers.9: "Si pe cand se coborau din munte, Isus le-a poruncit, zicand: Nimanui sa nu spuneti ceea ce ati vazut, pana cand Fiul Omului Se va scula din morti" (reincarna si nu inviat)
vers.10: "Si uncenicii l-au intrebat, zicand: pentru ce dar zic carturarii ca trebuie sa vina mai intai Ilie?"
vers.11: "Iar el, raspunzand, a zis: Ilie intr-adevar va veni si va aseza la loc toate"
vers. 12: "Eu insa va spun voua ca Ilie a si venit, da ei nu l-au recunoscut, ci au facut cu el cate au voit, asa si Fiul Omului va patimi de la ei."
vers. 13: "Atunci au inteles ucenicii ca Isus le-a vorbit despre Ioan Botezatorul."
P.S. Asta nu este totul, voi revenii la doctrina reincarnarii...
avatar
ToataRomania.ForumHit.ro
Owner Fondator
Owner Fondator

Mesaje : 184
Data de inscriere : 05/08/2010
Localizare : Bucuresti

Vezi profilul utilizatorului http://toataromania.forumhit.ro

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum